Radu Florea
20 aprilie 2010
Mult-trâmbițatele fonduri (structurale) europene - așadar, cele post-aderare - au ajuns adevărate sperietori pentru antreprenorii sau activiștii non-profit români. Cu toate că, la prima vedere, depunerea unei cereri de finanțare pentru un proiect oarecare pare o joacă de copii: utilizarea unei interfețe web este remarcabilă, însă adevărata epopee începe abia după aceea. Aplicantului i se solicită, la propriu, un munte de documente - Himalaya, nu Făgăraș! - dintre cele mai neverosimile. N-am să stau să le enumăr aici (nici nu am suficient spațiu!), însă trebuie spus că majoritatea acestora se referă la verificarea existenței de facto a instituției ce urmează să gestioneze fondurile ce urmează a fi primite. Într-o măsură excesivă, statul se asigură că banii nu încap pe mâna vreunei instituții ce este deja în faliment sau care nu și-a plătit, până la ultimul leu, impozitele și taxele.
Evident, atâta vreme cât vorbim despre hârtii - orice este posibil. Metoda aleasă de autoritățile contractante nu este, desigur, infailibilă. În plus, lipsa unui aparat specializat în evaluare și monitorizare oferă nenumărate șanse ca proiectele (ulterior finanțate) să încapă pe mâna unor instituții "curate" dar lipsite de cele mai elementare abilități de management financiar și de proiect. Oricum, aprobarea și semnarea contractului de finanțare nu sunt cele mai dificile momente din viața unui astfel de proiect - urmează calvarul găsirii fondurilor pentru contribuția aplicantului și - mai ales - raportarea financiară și decontarea cheltuielilor.
Una dintre concluziile firești ce se pot trage după 3 ani de fonduri europene post-aderare în România este că un proiect finanțat printr-un mecanism structural va aduce pierderi financiare instituției ce-l gestionează. De altfel, experiența derulării unor programe similare în țări precum Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria arată că nenumărate firme și organizații non-profit au falimentat sau au întâmpinat dificultăți insurmontabile din pricina angajării unor proiecte ce le depășeau capacitatea de lucru. Sunt curios câte organizații românești au trecut prin situații asemănătoare, mai ales că procedurile de lucru adoptate aici sunt și mai complicate decât cele utilizate de vecinii noștri europeni.
Practic, dacă o mare parte din energia echipei de proiect este centrată spre satisfacerea cerințelor excesiv birocratice ale instituției finanțatoare și/sau către raportarea narativă și financiară, atunci rămâne puțin timp pentru activitățile propriu-zise. În realitate, trebuie să ai două echipe active în cadrul proiectului - una care se ocupă de activitățile propuse și o alta ce gestionează birocrația aferentă și raportările obligatorii.
În aceste condiții, procedurile de finanțare a proiectelor prin fondurile europene post-aderare sunt cu adevărat descurajante. Teama de birocrația excesivă - și chiar de faliment sau incapacitate de plată - forțează multe instituții oneste să se abțină de la implicarea în proiecte cu bani europeni. Paradoxal, acestea sunt mult mai costisitoare și complicate (din punct de vedere al documentației și raportării) decât cele derulate cu ajutorul unui credit de la o bancă oarecare.
